hĭulcus — Lewis & Short
hĭulcus, a, um, adj.hio,
ubi hiulca siti findit Canis aestifer arva,Verg. G. 2, 353:
Aegyptus,Stat. Th. 4, 708:
venae fluminis,id. ib. 9, 450:
juga montis Tauri,Sol. 38 fin.:
nubes, Claud. Cons. Prob. et Olybr. 206: nimbi,id. Rapt. Pros. 2, 230:
vulnus,Sid. Ep. 6, 7:
ova,Claud. III. Cons. Hon. 4 praef.: mucro, i. e. ungues ferrei, Prud. stef. 10, 452:
ictus,id. ib. 5, 113.— *
fulmen,Stat. Th. 1, 26.—
struere verba sic, ut neve asper eorum concursus neve hiulcus sit, sed quodammodo coagmentatus et levis,Cic. de Or. 3, 43, 171; cf.:
hiulcae voces,id. Or. 44, 150:
nonnumquam hiulca etiam decent,Quint. 9, 4, 36.—*
gens,Plaut. Trin. 2, 2, 9.—* Adv.: hiulcē (acc. to II. A.), of speech, in a gaping manner, with a hiatus:
non aspere, non vaste, non rustice, non hiulce, sed presse et aequabiliter et leniter (loqui),Cic. de Or. 3, 12, 45.